Ryu nu-i Haruki!


Da, da, Ryu Murakami nu este Haruki Murakami! Am ṭinut să fac această precizare deoarece foarte multă lume îi confundă. Copii de aruncat este scrisă de Ryu, pe când Pădurea norvegiană este al lui Haruki. Haruki Murakami are parte de o colecṭie specială la Polirom, Ryu nu. Mai sunt ṣi alte diferenṭe dar nu despre asta mi-am propus să scriu aici. Articolul de faṭă este despre cărṭile lui Ryu Murakami traduse până acum în limba română ṣi pe care eu le-am citit. Ordinea în care le recenzez este ordinea în care le-am citit.

Dar mai întâi haideṭi să vă povestesc cum m-am apucat de Ryu ṣi ce m-a făcut să-i citesc toate cărṭile.

Era într-o vineri, început de weekend, căutam o carte, o noutate de preferat, însă nu prea groasă, bună, nu prea grea, o carte de vacanṭă, ce să mai vorbim. Ochii mi-au căzut pe Bestiar, Ultima gară ṣi Piercing. Cortazar? Humm, oricum trebuie să le strâng pe toate la un moment dat ṣi să le citesc. Parini? Nu mă prea convinge coperta patru. Piercing? Pfui, dacă o fi la fel ca Haruki Murakami, atunci mai bine lasă. Dar ceva mă face să rămân cu acea carte în mână. The Times îl compară cu Poe ṣi Dostoievski. Financial Times cu B.E.E.

Oare chiar aṣa o fi?

O iau acasă.

Piercing

Comod în fotoliu. Deschid cartea. Un tip, Kawashima Masayuki, stă aplecat asupra copilului său cu un spărgător de gheaṭă în mână. Un impuls iraṭional puternic îl face să „vegheze” astfel asupra pruncului. Trebuie să-l omoare pentru a retrăi un episod din adolescenṭă. Suferă de paver nocturnus. Ṣi ṣtie că dacă aceste fantasme vor continua, copilul său nu are scăpare.

Kawashima îṣi iubeṣte copilul ṣi soṭia, însă vocile vor sânge, amintirile vor piele despicată, viitorul său cere un cadavru. Astfel se decide să omoare o târfă. Încep pregătirile.

Concediu. Cazare. Hotel. Centrul oraṣului. Alibi. Spărgătorul de gheaṭă. Un cuṭit. Haine. Plan.

Planul este scris pe caiet. Până la cel mai mic amănunt. Nu are ce să se întâmple rău. Ucide, liniṣteṣte vocile, mergi acasă, trăieṣte fericit mai departe.

Însă Kawashima nu a anticipat un singur lucru: pe Chiaki.

Nu a anticipat rănile făcute la picioare, nebunia, atacurile de panică, iubirea, frica de singurătate, piercingurile.

Ce se mai întâmplă, nu am să vă spun, vă las pe voi să descoperiṭi, însă să ṣtiṭi că nu minte coperta patru.

Piercing mi-a adus aminte de povestirea lui Poe, Berenice, nu ṣtiu exact de ce. B.E.E. se regăseṣte în momentele de nebunie cărora cad pradă personajele, însă, nivelul la care se produce nebunia este puṭin mai lucrat, mai dark, mai psihologic ṣi înfricoṣător decât la autorul lui American Psycho. Iar comparaṭia cu Dostoievski este puṭin forṭată, dar, daaar, este pe undeva îndreptăṭită, chiar dacă în mică măsură. Zbuciumul personajelor e real, e studiat, e transpus cu atenṭie, sunt urmărite reacṭiile cu lupa, după care sunt trasate fine marcaje psihologice.

Da, coperta patru nu minte…

Pe lângă faptul că Ryu mi-a adus aminte de aceṣti autori care-mi plac, mai are ceva în plus. Are o fineṭe ṣi o atenṭie la detaliu, sondează sufletul omenesc ṣi scoate tot ce-i mai negru în el ṣi te face să înṭelegi drama prin detalii de tip senzitiv. Miros, auz, simṭ tactil. Aṣa simt ṣi trăiesc personajele lui. Aṣa le înṭelegi, astfel le percepi.

Romanul poate fi comparat cu un act sexual. Începe lent, un preludiu interesant, incitant, pentru ca încetul cu încetul să provoace frenezie, să te aducă la punctul culminant, pentru ca, într-un final să te trezeṣti că stai cu faṭa în sus, holbându-te-n tavan, fumând o ṭigară ṣi dorindu-ṭi un piercing.

Ecstasy

Ecstasy! Hai să zicem că e mai mult speed decât extaz.

Romanul de faṭă este primul din trilogia Monologuri despre plăcere, laṣitate ṣi moarte.

Urmează Melancolia ṣi Thanatos.

Myashita este acostat de un vagabond în timp ce filma un videoclip în State ṣi care-l întreabă dacă ṣtie de ce ṣi-a tăiat Van Gogh urechea. După care îi dă un număr de telefon. Întors în Japonia sună la acel număr. Femeia care îi răspunde la telefon îi spune că acceptă o întâlnire cu el cu o singură condiṭie: să ia o pilulă de ecstasy pe care să o consume împreună cu o „prietenă intimă”. Ṣi astfel începe nebunia. Keiko, femeia misterioasă, îl supune pe Myashita, iar acesta devine sclavul ei. Povestea care se dezvoltă de aici, trebuie să o descoperi singur.

Nu mi-a plăcut romanul pentru că femeia, Keiko, nu a fost zugrăvită, de fapt monologurile ei nu au fost suficient de bine lucrate pentru ca Myashita să fie transformat aṣa de uṣor într-un masochist ṣi în sclavul ei. Pur ṣi simplu nu rămâne senzaṭia că acea femeie e evil, precum Chiuki sau Hashi sau Frank. Nu este astfel. Nu dă senzaṭie de forṭă cumulutivă ṣi distructivă, de potenṭă dementă exagerată, de psihoză ṣi sechele adolescentine, deṣi Ryu încearcă acest lucru.

Este adevărat că dialogurile sunt spumoase, monologurile pot apăsa ṣi zdruncina psihicul cititorului, dar nu e suficient. Nu se ridică la nivelul lui Ryu Murakami din celelalte romane aproape deloc.

Chiar dacă nu am vorbit foarte frumos despre această carte, o recomand pentru că doar citind-o poṭi să înṭelegi cât de bine poate să scrie Ryu Murakami ṣi că un scriitor de marcă, bun, chiar dacă scrie un roman mai puṭin bun, tot are talent ṣi forṭă, spre deosebire de cei care scriu o dată bine, rămânând tributari acelui moment de delir lingvistic pe tot restul vieṭii.

Albastru nemărginit, aproape transparent

Trainspotting japonez.

Exact aṣa poate fi caracterizat acest roman în două cuvinte. Personaje creioante scurt, aruncate într-o viaṭă nebună, plină de sex, drog ṣi alcool.

Gaṣca din cartea lui Ryu este foarte diferită de cea din Trainspotting . Diferenṭele dintre personaje sunt atât la nivel de comportament cât ṣi psihologic. Ryu Murakami îṣi apropie gaṣca de gaṣca lui Welsh doar dacă îi comparăm pe Begbie & comp. din Porno deoarece orgiile, dramele ṣi discuṭiile din Albastru nemărginit sunt departe de ceea ce se întâmplă în Trainspotting. Dar hai să ne oprim aici la comparaṭiile cu Welsh.

Acṭiunea din roman se petrece rapid, evenimentele se succed cu o viteză pe care o poṭi resimṭi doar sub influenṭa speedului. Dramele personajelor par a fi drame latente, evenimene marcante care aṣteaptă la cotitură, la colṭ, în umbra drogurilor ṣi a indiferenṭei. Viaṭa pentru personajele din Albastru nemărginit este percepută exact ca ṣi de personajele din Ṣi hipopotamii au fiert în bazinul lor, adică fragmentar, în tripuri, în scurte filme născute de substanṭele narcotice ingerate de actori. Momentele de luciditate sunt înfricoṣătoare ṣi pot să provoace certuri, atacuri de panică, gelozie. Personajele nu se complac într-o stare de catharsis, ele doar aṣa există, doar aṣa trăiesc, datorită acelei stări, ele reuṣesc să supravieṭuiască încă o zi, încă un timp.

Romanul nu este pentru pudibonzi, paginile respiră sexualitate ṣi dezmăṭ, însă nu acesta este motivul pentru care această carte merită să fie citită ṣi păstrată în bibliotecă, ci dramele interioare trăite de fiecare, precum ṣi acṭiunile pe care le întreprind pentru a-ṣi oferi o scurtă senzaṭie de confort psihic.

Romanul e un trip senzual ṣi violent în lumea plină de neprevăzut ṣi dinamism a tinerilor drogaṭi. Nu ai cum să ratezi această aventură. Nu ai cum să o ratezi pentru că nu are cum să îṭi pară rău că ai mers cu trenul prietenilor pierduṭi ai lui Ryu.

În supa miso

Ai citit trei cărti scrise de Ryu Murakami. Este posibil să te încerce senzaṭia că nu se poate mai mult, s-ar putea chiar să simṭi că tipul nu este un autor chiar aṣa de bun după cum se spune, însă îṭi faci curaj ṣi pui mâna pe În supa miso. Bine ai făcut.

Kenji este un ghid turistic al plăcerilor din Tokyo. Cunoaṣte foarte bine cartierul în care se vinde sex, ṣtie toate bordelurile ṣi localurile în care îṭi poṭi procura sex, precum ṣi pe cei care îṣi oferă trupurile pentru bani. Are o mică firmă prin care este contactat ṣi astfel Kenji câṣtigă un ban cinstit. Este deṣtept, tânăr, frumuṣel, are o sumă pusă deoparte, are o prietenă liceeancă pe care o iubeṣte ṣi cu care are planuri de Crăciun ṣi Revelion. Când îl sună americanul Frank, nu se gândeṣte că îṣi va compromite planurile cu iubita aṣa că acceptă angajamentul. Înainte de întâlnirea cu gaijinul Kenji vede la televizor un reportaj despre o tânără care a fost ucisă cu bestialitate. Se pare că nu este un modus operandi specific unui japonez. Pare a fi mâna unui străin. Cu aceste gânduri, Kenji pleacă să se întâlnească cu Frank. Frank vrea să se distreze. Vrea sex, senzaṭii tari, vrea să încerce lucruri noi. Ṣi are bani. Mulṭi bani. Însă ceva nu este în regulă. Kenji se simte neliniṣtit în preajma sa ṣi are o bănuială în legătură cu Frank ṣi tânăra ucisă. Bănuială întărită în momentul în care Frank hăcuieṣte un întreg stabiliment.

Sincer, stau în faṭa acestei pagini goale ṣi nu ṣtiu cum să povestesc ce am simṭit când am citit această carte. Cartea o am lângă tastatură, în partea dreaptă ṣi îi mai arunc câte o privire. M-am gândit să o compar cu o altă carte, dar, sincer, nu îmi vine nici un titlu în minte.

Aṣa că o voi aborda altfel.

Gândeṣte-te că te plimbi prin Parcul Rozelor, pe malul Begăi. Te opreṣti, îti aprinzi o ṭigară, te aṣezi pe o bancă ṣi asculṭi zgomotul apei. Se aṣează cineva lângă tine. Arată puṭin ciudat. Grăsuṭ, alb la faṭă, pielea parcă i-ar fi din cauciuc, nu transpiră, iar uneori privirea îi îngheaṭă ca ṣi cum o altă persoană ar pune stăpânire pe el. Dar pare simpatic. Vorbiṭi. Afli cum îl cheamă. Nu este din oraṣ ṣi ar bea o cafea. Te oferi să mergi cu el la o cafea ṣi eventual să îi arăṭi oraṣul. Acceptă. În cafenea totul decurge normal, ba chiar staṭi la o masă cu două tipe pe care nu le cunoaṣteṭi dar s-au băgat în seamă cu voi. Râdeṭi. Glumiṭi. Totul e ok până când una dintre fete face o glumă la adresa noului tău prieten. Te duci până la baie ṣi când te întorci, toată cafeneaua e plină de sânge, corpurile sunt adevărate gheizere sangvine, iar vreo doi clienṭi gem în agonie.

Visezi?

Oare chiar e posibil aṣa ceva?

Asta e senzaṭia pe care mi-a lăsat-o cartea lui Ryu Murakami după ce am citit-o ṣi, credeṭi-mă nu sunt nici măcar pe aproape de a explica ceea ce am simṭit.

Faptul că Kenji ṣi Frank devin prieteni ṣi că cel dintâi acceptă modul de a se exprima al criminalului ṣi că înṭelege că astfel îṭi poṭi procura salvarea de la alienarea cauzată de societatea modernă, care te înstrăinează ṣi te mecanicizează, mi-a cauzat un fel de pierdere temporară a raṭiunii. Oare putem accepta o crimă ṣi un psihopat doar pentru că nu ne găsim locul în societate? Ne simṭim atât de singuri ṣi de înstrăinaṭi încât am fi în stare să ascundem niṣte crime doar pentru că am avut senzaṭia că am participat la ceva?

Discursurile lui Frank ṣi monologurile interioare ale lui Kenji conturează o frescă a societăṭii contemporane cu toate tarele ṣi problemele sale.

Romanul este scris excelent. Deṣi sunt momente de acalmie, presiunea se simte în pagini, o presiune ce nu poate fi descoperită sau anticipată, însă apasă cititorul pe măsură ce acesta pătrunde mai departe. Kenji este unul dintre personajele pe care nu poṭi să le uiṭi ṣi aduce oarecum cu Raskolnikov. Sentimentele amestecate, problemele de conṣtiinṭă ṣi relaṭia cu iubita sa au ca nucleu persoana lui Frank. De el ṭine viitorul său. Chiar ṣi trecutul…

În supa miso este genul de carte pe care, dacă o citeṣti, îṭi poate schimba viaṭa. Iar Ryu Murakami, cu această carte ṣi-a câṣtigat un loc printre scriitori mei preferaṭi.

Copii de aruncat

Hashi ṣi Kiku sunt doi copii care, nou-născuṭi fiind, au fost părăsiṭi de mamele lor în boxele de bagaje ale unei gări. Ei doi sunt singurii copii care au supravieṭuit acestui abandon ṣi acest lucru îi va lega pe viaṭă. Hashi dă semne de autism iar Kiku dezvoltă o obsesie pentru mijloace de transport. Suferinṭele prin care au trecut împreună îi uneṣte, îi leagă, le împleteṣte destinele. Problemele lor psihologice au găsit un tratament. Zilnic sunt închiṣi într-o cameră capitonată unde sunt adormiṭi ṣi sunt puṣi să asculte bătăi de inimă. Tratamentul are succes ṣi reuṣesc să fie amândoi adoptaṭi. Părinṭii adoptivi locuiesc pe o insulă, o insulă care îi va forma ṣi pregăti pentru ceea ce va veni. Insula, odată prosperă datorită mineritului marin, este acum aproape părăsită, iar vechile case, magazine ṣi blocuri uitate sunt foarte atrăgătoare pentru cei doi copii. Vechea mină este locul lor de joacă, loc în care vipere ṣi câini vagabonzi ce nu se sfiesc să mănânce oameni, loc în care pot să apară comori, loc în care imaginaṭia poate să zburde liberă, loc în care ei îṣi pot construi regatul copilăriei. În acel oraṣ părăsit fac cunoṣtinṭă cu dorinṭa de a ucide, cu frica, de acolo îṣi iau primul căṭel, de acolo Kiku îṣi va afla scopul vieṭii sale. În acel oraṣ Kiku va auzi de Datura. Lucrurile se complică în momentul în care Hashi devine conṣtient de sunetele din jurul său în momentul în care este hipnotizat ṣi pleacă de acasă pentru a găsi sunetele pe care le cere sufletul său pentru a redeveni normal. Ajunge homosexual, într-un oraṣ închis, plin de monṣtrii umani marcaṭi de substanṭele toxice devărsate în zonă. Norocul îi surâde ṣi ajunge muzician. Un muzician de succes. Kiku îl va căuta împreună cu mama lor adoptivă. Însă mama lor va muri în acel oraṣ străin de ea, iar Kiku nu mai vrea să se întoarcă pe insulă, hotărât fiind să-l găsească pe fratele său. Se găsesc iar din momentul ăsta tot trecutul lor va veni ca un taifun peste ei.

Am schiṭat cât se poate de simplu ce se întâmplă în roman, fără prea multe detalii pentru că nu vreau să deconspir nimic, deṣi, nu prea pot să îmi dau seama cu aṣ putea să fac acest lucru chiar de mi-aṣ dori, întrucât romanul este exact ca un labirint, un labirint în care firul Ariadnei sunt paginile pe care le dai. Personajele lui Ryu Murakami sunt ultrasenzitive, respiră senzaṭii, vorbesc prin senzaṭii, explică prin senzaṭii, reacṭionează doar la senzaṭii. Autorul reuṣeṣte la un moment dat să dea impresia că lumea care ne înconjoară este un fel de receptacol de senzaṭii iar noi suntem neuronii care transformă aceste senzaṭii în acṭiuni. Senzaṭiile ṣi modul în care le recepṭionăm ṣi le interpretăm ne construiesc destinele. Copii aruncaṭi ai lui Ryu Murakami sunt pierduṭi în această lume, singurul lor liant cu aceast univers sunt senzaṭiile pe care le primesc, le simt, le resimt. Fără obligaṭii, reguli, cunoṣtinṭe ce să-i lege sentimental (ei între ei se reneagă la un moment dat), incapabili chiar să simtă iubire ci doar apropiere, fraṭii pendulează între uterul uitat, pierdut al mamei, dorul după siguranṭă ṣi dragoste, însă nu se lovesc decât de pereṭii boxelor de bagaje, pereṭi care s-au transformat acum într-o întreagă lume, oraṣul, marea, mapamondul nu sunt decât o boxă de bagaje în care ei au fost abandonaṭi.

Ryu Murakami construieṣte personaje alienate într-un fel nemaiîntâlnit. Personajele sale sunt străine de tot, inclusiv de ele, iar suferinṭa alienării lor este una de tip psiho-somatic. Nu se metamorfozează dar se schimbă în altceva. Risc mult, însă îndrăznesc să spun că aceṣti fraṭi se transformă în idei. Renunṭă la formă ṣi materie pentru a deveni imateriali ṣi metafizici. Ceea ce face Kiku cu Datura, cum se decide să o folosească ṣi pentru ce o foloseṣte îl schimbă, îl dematerializază atât pe el cât ṣi pe Anemone. Regatul crocodililor de sub limbă imaginat de Anemone prinde viaṭă în realitate, în primul rând prin renegarea universului înconjurător. Alienarea extremă cere o o reacṭie extremă, un sacrificiu suprem. Pierderea acestui sentiment înseamnă pierdera sinelui. Ei sunt dependenṭi de alienare, acesta fiind singurul sentiment care le dă identitate, înstrăinarea totală, faptul că sunt altfel, faptul că nu aparṭin acestei lumi îi ṭine în viaṭă ṣi le dă un rol ṣi un rost.

Nu ṣtiu dacă am reuṣit să fac o recenzie bună acestei cărṭi sau dacă am reuṣit să explic ce a născut în mine acest roman, însă sper din tot sufletul că v-am făcut curioṣi ṣi poate astfel vom putea purta discuṭii despre opera lui Ryu Murakami în general ṣi despre această carte în special.

Nu mă jenez să spun că această carte merită un loc de cinste în orice bibliotecă ṣi în orice top de carte bună. Nu am mai citit de foarte, foarte multă vreme un astfel de roman apăsător ṣi deranjant

3 thoughts on “Ryu nu-i Haruki!

  1. Am citit doar Haruki Murakami. Se pare ca n-am citit pe cine trebuie. Ard de nerabdare sa-l citesc pe Ryu. Imi plac recenziile tale si-ti multumesc pentru ele. Daca o sa ma simt in stare o sa-ti scriu parerea mea despre carti dupa ce le citesc.

    • Ma bucur foarte mult ca iti plac recenziile mele si iti multumesc pentru comentariu si gandurile bune.
      Astept cu nerabdare „starea” pentru a-ti afla parerea despre Ryu.

      Razvan

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s