Ideea europeană de natură – R. G. Collingwood


Încă de la începutul gândirii, omul a încercat să înțeleagă sau să se raporteze la natură. Numai făcându-și o idee despre aceasta omul va putea să construiască suprastructurile din care se nasc științele naturii. Aceasta idee nu poate fi înteleasă dacă nu ne raportăm la istoria ei care începe cu primii gânditori ai lumii. Au existat de-a lungul istoriei filosofiei europene trei mari momente de reflecție asupra naturii ce corespund cu trei mari perioade: antichitatea, renascentismul și modernismul.

La fel cum filosofia se raportează neîncetat la istoria ei, reluând și reinterpretându-și neîncetat procesul început odată cu Thales din Milet și progresând în felul acesta, ideea de natură (aspect deosebit de important al ceretărilor filosofice) înglobează concepțiile vechi și nu le abandonează pur și simplu.

Concepția greacă despre natură era că aceasta posedă propria sa minte. Mișcările din natură sunt cauzate din interior, mintea fiind percepută ca un element regulator ce păstrează o anumită constanță în natură, o ciclicitate. Aici găsim expuse ideile ionienilor, ale lui Platon, ale lui Pitagora și ale lui Aristotel.

In antiteză cu această concepție găsim ideea renascentistă despre natură, formulată între secolele XVI și XVII. Aici lumea nu mai este un organism viu care își are propria rațiune de a exista ci este un mecanism cu legi impuse dinafară și cu un scop determinat, deasemenea, dinafară. Și aici, ca și la greci, este vorba despre inteligență însa ea nu mai este imanentă naturii ci aparține CREATORULUI care se află înafara naturii și care îi impune mișcările. Copernic, Bruno, Bacon, Kepler, Galileo, Spinoza, Newton, Leibniz, Kant și Hegel sunt exponenti ai acestor idei.

Concepția modernă care începe cu secolul XIX le înglobează pe cele două de mai sus rămânând totuși diferită de acestea. Dacă la greci și la renascentiști găsim analogia microcosmos – macrococmos (om – univers) respectiv natură – mecanism (Dumnezeu – om), la moderni găsim analogia dintre procesele lumii naturale și vicisitudinile vieții. Aici apare schimbarea, evoluția.

Avem de-a face cu o schimbare care nu mai este ciclică ci progresivă și cu o natură care nu mai este mecanică. Apare biologia care studiază viața iar teleologia este reintrodusă în discuție.

Autorul, concluzionând, face apel la gândirea istorică pentru că natura este istorie și pentru că neajunsul pozitivismului este mare. Nu ne putem limita la simpla elaborare și aplicare a teoriilor știintifice. Faptele naturii sunt fapte istorice care țin de domeniul istoriei și implicit de gândirea istorică.

Colingwood, Robin George este filosof și arheolog britanic, renumit pentru opera sa din domeniul esteticii și filosofiei istoriei. Profesor de metafizică la Magdalen College, Oxford. A fost influențat în principal de idealiști italieni precum Croce, Gentile și Guido de Ruggiero, cu ultimul fiind de altfel prieten apropiat, precum și de figuri ca Hegel, Kant, Vico, Bradley si J.A. Smith. În timpul anilor ’50 și ’60 filosofia istoriei formulată de el a ocupat un loc central în dezbaterea referitoare la natura explicației în științele sociale și la faptul dacă acestea sunt reductibile la explicații din domeniul științelor naturii. În urma eforturilor interpretative ale lui W.H. Dray, contribuția lui Collingwood în domeniul filosofiei istoriei ajungea să fie considerată un antidot puternic la ideea de unitate metodologică a lui Carl Hempel. Collingwood este autorul unuia dintre cele mai importante tratate de metafilosofie scris în prima jumatate a secolului al XX-lea, An Essay on Philosophical Method, care reprezintă o încercare susținută de explicarea motivelor pentru care filosofia este o disciplină autonomă cu o metodă și o tematică diferite de subiectele abordate în știintele naturii și în cele exacte.

El este deseori descris ca fiind unul dintre idealiștii britanici, deși aceasta etichetă nu reușește să surprindă tipul său specific de idealism, care este mai degrabă conceptual decat metafizic. În corespondența sa cu Gilbert Ryle, Collingwood însuși respingea eticheta de „idealist” fiindcă nu era de acord cu asumpțiile raționaliste extreme, care au format o mare parte din idealismul britanic de la începutul secolului XX.

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile despre tine sau dă clic pe un icon pentru autentificare:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s